Crăciun 2012

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2012

Iubiți credincioși,

Iată-ne iarăși de Crăciun în postura de pelerini, dimpreună cu magii, pe drumul care duce spre ieslea binecuvântată de la Viflaim, unde Dumnezeu se face Prunc. Ducem cu noi povara existenței, grijile, temerile, toată sărăcia firii noastre expusă la încercările presărate pe drumul vieții. Să nu uităm însă că bucuria este Taina Crăciunului și ea provine de la prezența Celui care ne oferă mântuirea prin credință. Dar pentru a I ne închina trebuie mai întâi să-L recunoaștem. Împletirea dintre știință și lipsă de înțelegere apare în atitudinile lui Irod, ale mai marilor preoți și cărturarilor, care știu cu precizie unde ar trebui să se nască Mesia, dar nu L-au putut recunoaște.

Taina Nașterii exprimă pentru Magi bucuria nețărmurită la apariția stelei, care-i trimite în lume spre a-L afla pe Împăratul cel mare. Inspirați de acel extraordinar fenomen astronomic, căruia ei i-au asociat nașterea unei mari personalități, magii au avut parte fără să vrea de o veritabilă introducere în Taina Domnului. Ajungând la Betleem, străini de legea iudaică au cunoscut teologia felului umil al lui Dumnezeu de a-și conduce creaturile spre lumină și mântuire și s-au putut închina Soarelui dreptății. Câte evenimente în viața umanității, scrise de rosturi aparent trecătoare sau nesemnificative, nu le-a folosit Domnul în înțelepciunea Sa nemărginită spre a oferi lumină!

Dragi credincioși,

Vorbim tot mai greu despre speranță fiindcă febra viitorului ne inspiră multă temere. Or, speranța trebuie să ne găsească doritori de a pătrunde ceva din Taina lui Dumnezeu fiindcă provine din viața cu Cristos. „Ne lăudăm întru nădejdea măririi Lui, și nu numai atât, ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare. Și răbdarea încercare și încercarea nădejde”[1]. Iată de ce Isus, de la Viflaim încoace, ne invită să așezăm fundamentul credinței în acel loc tainic unde Dumnezeu este totul în toate. Să putem contempla chipul Său cel adevărat și să ne schimbăm viața privind-o de acum înainte prin ochii Lui.

Pe scena lumii puternicele lumini artificiale ne concentrează vederea trupului pe o realitate, nu de puține ori, trecătoare și înșelătoare. Știm din experiență că ceea ce se află în afara luminii unui reflector puternic nu mai poate fi văzut sau rămâne într-o penumbră nedefinită, unde nu se mai distinge niciodată albul de negru. E imaginea potrivită pentru căderile noastre care, în scurt timp, ne pot conduce spre robie – făcându-ne să vedem exclusiv obiectul pasionant care ne va putea oricând înlănțui într-o patimă anume.

Dacă luminile timpului nostru sunt înșelătoare, Lumina lui Isus este în schimb calmă și interioară. Ea dăruiește sens vieții omului prin spiritul cu care trăiește. Candoarea Crăciunului, scenele păstorești luminate de corurile îngerești, exprimă – dincolo de bucuria celor care primesc vestea nașterii Împăratului lui Israel  – nebănuitele căi  ale Domnului. Dar ne mai pun toate aceste lucruri pe gânduri? Nu sunt, oare, luminile vremurilor noastre prea puternice pentru a mai vedea, deoparte, chipul neajutorat și discret al Pruncului Dumnezeu?

Timpul de profundă criză morală și sărăcire pe care îl trăim ne pune în situația de a revedea însuși felul cum ne raportăm față de Dumnezeu. Domnul făcut Prunc, intrând în istoria noastră ruinată de atâta prezumpție, ură și dispreț, nu asistă, cum am crede, cu indiferență implacabilă mersul istoriei, ci se face părtaș de păcatele noastre care-L vor zdrobi în Vinerea mare. El coboară de Crăciun din Sfințenia Sfintei Treimi, cutremurătoare chemare doar pentru cei ce aleg voit păcatul și umbra. De aceea a vorbi despre Împărăția Pruncului, descrisă de discreție, simplitate și revoluții exclusiv interioare, ne creează astăzi atâtea probleme! Când mulți dintre noi stau cu mâna pe inimă, așteptând sfârșitul lunii pentru a face față cheltuielilor, cum să mai poată avea ceva de spus spiritul triumfalist și prosper pe care l-am imaginat în trecut, confundând-l exclusiv cu civilizația și emanciparea în defavoarea credinței?

Dragii mei,

Taina Crăciunului ne oferă ocazia unui serios examen de conștiință. Dumnezeu se lasă expus în fiecare epocă între adevărul realității Sale – pe care preferăm să nu o pătrundem – și ceea ce ne imaginăm noi despre El, plămădind un dumnezeu după chipul, asemănarea și așteptările noastre! „Cum stau lucrurile în existența creștină cu privire la așteptarea întoarcerii Domnului?” – se întreabă pe drept cuvânt Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa despre Isus, spunându-ne că așteptarea noastră, temătoare și lipsită de bucurie, a întoarcerii Lui – fiindcă nu credem decât vieții acesteia trecătoare – ar trebui să se asemene, de fapt, cu rugăciunea celui îndrăgostit „care, în cetatea asediată, este apăsat de toate amenințările și ororile distrugerii și nu poate decât să aștepte venirea Celui iubit care are puterea de a curma asediul și a aduce mântuirea. Este strigătul plin de speranță care tânjește după apropierea lui Isus, într-o situație de primejdie în care numai El poate să dea ajutor”[2].

În scena de la Viflaim contemplăm măreția cerului deschis peste adăpostul sărac al colibei păstorești de la marginea satului, unde Familia sfântă este constrânsă să poposească. Pământul poate deveni acolo cer, iar Fecioara scaun de heruvimi, tot așa cum și în așezământul sărăcăcios al oricărui suflet se reîntoarce splendoarea cerească a iertării păcatelor prin spovadă. Iertarea, cel mai frumos dar pe care ni-l face Principele păcii, se reînnoiește în noaptea istoriei din hotărârea cu care continuăm să reînnoim în noi atmosfera interioară a ieslei Betleemului.

Iertarea poartă pacea, redând normalitate omeniei, care pare azi tot mai rară. Rostul păcii este de a aduce prezența lui Dumnezeu în lume prin bunăvoința oamenilor. Normalitatea, discreditată atât de mult de patimile lumești, nu e chiar așa de greu de găsit dacă recunoaștem naturalețea firii și a vieții. Ceea ce e normal – ne spune Dumnezeu – se află la locul său în creație, adică își continuă rostul creator și dătător de viață. Iar atunci pacea singură va zidi bogăția darurilor cerești din săraca noastră lume în primul rând de la recunoașterea Binelui, clipă de clipă. Pruncul ceresc, născut în istoria noastră concretă, rămâne Dumnezeul Creator și Atotțiitor, iar pacea primită de la El poate schimba lumea dacă ne schimbă mai întâi inimile.

Iubiți credincioși și dragi preoți,

Suntem într-un an dedicat Credinței și ne îndreptăm iarăși, de Nașterea Domnului, gândul inimii spre comoara sufletească a generațiilor care au suferit pentru credința lor. Nu în sensul de a cultiva la nesfârșit nemulțumirea față de nedreptate, ci de a contempla importanța pe care oamenii aceștia au dat-o crezului în viața lor de zi cu zi. Fără acest legământ interior, frații noștri, imperfecți ca și noi, n-au putut trăi. N-au rezistat cu siguranță pentru a primi elogiile noastre post-mortem, ci pentru că viața lor a fost credința în Dumnezeu.

În acest sens, în fața nevinovăției și neputinței Pruncului, să contemplăm într-o nouă lumină tăria credinței din har a martirilor noștri. Spre a recunoaște adevăratul tezaur sufletesc și a renunța la resentimentele care ne ruinează sufletul, exaltându-ne doar vanitățile istorice.  „Martiriul nu este o ispravă eroică, ci harul de a putea suferi pentru Isus – spune Sfântul Părinte Papa, vorbind apoi despre sfântul Petru că „trebuie să se dezlipească de eroismul propriilor acțiuni și să învețe umilința ucenicului. Voința sa de a se lupta, eroismul său se termină în tăgăduire… eroismul său s-a prăbușit într-o formă meschină de tactică. Trebuie să învețe să-și aștepte ceasul; trebuie să învețe așteptarea, perseverența. Trebuie să învețe calea urmării pentru ca apoi, la ceasul său, să fie dus acolo unde nu vrea (Ioan 21, 18) și să primească harul martiriului”[3].

Și azi putem avea parte de mucenicie în lumea tot mai ostilă față de Cristos. Om al durerilor și al nevinovăției călcate în picioare de păcatele omului, Isus continuă să ne reamintească iubirea Tatălui pentru noi, alegând voit acest drum care nu îngenunchează conștiințele, ci le eliberează prin întruparea Sa, scriind o existență umană ca și a noastră. De la strigătele copilului cu care Își anunță venirea în lume, de la dependența de grija unei mame, la greul și lungul curs al creșterii vieții presărate de dureri și moarte. Numai prin smerenia sa Pruncul ceresc ne poate învăța să așteptăm ceasul Lui, să-l cunoaștem fără a cădea în indiferență, prin învățarea prețului umilinței și al perseverenței lucrului bun și simplu, făcut din inimă, dar mai ales fără interese meschine.

Iubiți fii sufletești,

Înainte de a Vă adresa părinteștile urări ale Crăciunului, aș dori să vă amintesc că sărbătoarea Nașterii ne aduce totodată și plinirea drumului de credință al Maicii Preacurate. Sărbătorile care îi celebrează momentele vieții pe parcursul anului liturgic sunt mărturisite de Biserică ca „înainte vestiri” sau „începuturi” ale bunăvoinței lui Dumnezeu. E foarte important, dragii mei, să înțelegem de ce avem nevoie de prezența Maicii Preacurate pentru a-L recunoaște pe Isus la ieslea Viflaimului. Prin femeia aleasă din veac, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”[4] se arată lumii în coborârea din trupul Maicii, iar dacă Hristos a venit spre noi prin ascultarea Ei feciorelnică, putem ajunge sigur la Inima Domnului prin Maria. Oricând și oriunde.

Dimpreună cu Preasfințiile Lor Episcopii Mihai și Claudiu, Vă spun Sărbători sfinte, cu haruri îmbelșugate și deplină încredințare în voia Cerului pentru anul 2013, care vine!

Să puteți afla lângă Preasfânta Fecioară, dincolo de luminile înșelătoare ale acestei lumi, candoarea și nevinovăția lui Isus! Să puteți gusta chipul cel nezidit de mâna omenească a ajutorului său izvorât din asumarea slăbiciunii noastre! Să recunoașteți că răbdarea Inimii Domnului este semnul îndurării Sale pentru a ne converti cât mai grabnic. Să cerem de la El darul întoarcerii lumii și bucuria de a fi în casa Părintelui ceresc prin Inima nepătată a Maicii Sfinte.

Cu arhierești binecuvântări,

† Cardinal LUCIAN
Arhiepiscop Major

Să nu uităm

În literatura de specialitate actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este considerat certificatul de naştere al României moderne. La producerea lui au contribuit deopotrivã forţe progresiste din domeniile politicului, socialului, culturii şi religiei. Ca instituţie moralã, Biserica a contribuit decisiv la “plinirea vremii”.

Dorinţa ardelenilor de a se uni cu patria mamã a fost secularã, în condiţiile în care, deşi majoritari pe pãmântul transilvan, românii au fost consideraţi minoritari şi oropsiţi de toate guvernãrile austro-ungare. Nu-i de mirare în atari condiţii cã ideea uniaţiei i-a urmãrit pe tinerii studioşi ardeleni de cum începeau şcoala. Unul dintre ei, cu o traiectorie existenţialã de excepţie, a fost şi episcopul Iuliu Hossu, personalitate emblematicã sub aspectul moralitãţii, al credinţei în Hristos şi bisericã şi deopotrivã luptãtor neînfricat pentru fiinţa naţionalã şi identitatea românilor. Nãscut în Milaş, sat de câmpie ardelean, viitorul episcop are o genealogie extrem de lungã, în care personalitãţile ecleziastice au fost numeroase. Chiar acesta a fost şi motivul pentru care familia ar fi dorit sã-l îndrepte spre medicinã. Dar chemarea credinţei şi destinul au fãcut ca Iuliu Hossu sã îmbrãţişeze calea credinţei şi a adevãrului. Cum în Ardeal biserica dominantã era cea greco-catolicã, tânãrul ostaş al bisericii luptãtoare s-a dovedit un purtãtor de stindard al idealurilor unirii cu Roma. De precizat cã numele de familie al viitorului episcop a fost Lungu, dar, din cauza cerinţelor autoritãţilor, a fost nevoit sã accepte maghiarizarea lui în Hosszu. Prin bunica şi mama sa, episcopul a primit în vene sânge nobiliar de la familia Hossu de Mesteacãn şi Rãstoci. Dupã tatã, familia a dat, de asemenea, numeroşi preoţi rãspândiţi în tot Ardealul. NU puţini dintre ei au înclinat şi spre domeniul politicului, unii chiar fãcând concesiile necesare supravieţuirii spirituale într-un imperiu în care deznaţionalizarea era la ordinea zilei.

Apãrarea bisericii a fost o asumare permanentã a familiei Hossu. Pentru a reuşi, un antecesor al episcopului, protopopul Vasile Hossu, a devenit membru al Partidului Naţional Român. Astfel s-a reuşit menţinerea limbii române în liturghii şi şcolile confesionale româneşti. Un alt antecesor, episcopul Vasile, a şi militat pentru Biserica Românã Unitã şi pentru idealul unirii. Unchiul Viluc a fost cel care l-a îndreptat spre Colegiul Urbarian “De Propaganda Fide”. De acolo se întoarce “ucenic la Lugoj”, pentru a plãti, astfel, bursa primitã. Are astfel ocazia sã îl însoţeascã pe episcop în tot Ardealul, dar şi la întâlniri religioase internaţionale, acumulând o bogatã experienţã religioasã, politicã şi socialã.
Îi cunoaşte acum pe Iuliu Maniu din Bãdãcin, Alexandru Vaida Voievod din Olpret, Teodor Mihali din Dej, pe Ştefan Cicio Pop din Şigãu, pe dr. Petru Groza, stagiar în Lugoj şi alţi mari bãrbaţi care vor deveni piloni ai Marii Uniri. O altã experienţã este aceea de voluntar capelan în timpul rãzboiului. Acordã asistenţã spiritualã, medicalã şi socialã militarilor, vãduvelor de rãzboi şi orfanilor. Întors în ţarã de la Viena, dupã moartea episcopului Vasile de la Gherla, este propus de Vaida Voievod şi susţinut de Partidul Naţional ca episcop de Gherla. Cu toatã opoziţia “bãtrânilor”, a depus jurãmântul în faţa regelui Ungariei. Adoptã de la început vizitaţia canonicã în parohii, pregãtind poporul pentru marele act ce avea sã urmeze pe câmpia de la Alba Iulia. Numai jocul şanselor a fãcut sã nu devinã mitropolit la Arhieria Blajului. Îşi continuã însã lupta pentru marele ideal. La 1 Decembrie 1918, la restaurantul “Coroana” din Alba Iulia, îl va cunoaşte şi pe George Pop de Bãseşti, desemnat preşedinte al Marii Adunãri. Lui Iuliu Hossu i s-a dat sarcina sã prezinte rezoluţia Marii Adunãri Naţionale. A fost de faţã şi episcopul neunit Miron Cristea, care va face parte şi din delegaţia la Bucureşti, alãturi de Vasile Goldiş, Al. V. Voievod, Iuliu Hossu, George Pop de Bãseşti. În capitala României Mari au fost primiţi de Majestatea regalã şi de primul-ministru Ion I. C. Brãtianu. Probleme grele au trebuit rezolvate şi dupã unire. Reacţia ungurilor a fost vehementã. Unitãţi de secui au fãcut rãzmeriţe şi au împuşcat oameni nevinovaţi.
Zeci de preoţi şi enoriaşi au fost urmãriţi şi schingiuiţi. Au apãrut probleme şi fisuri şi între bisericã şi statul mãrit, şcolile confesionale trecând la stat, împreunã cu învãţãtorii şi averile lor. Biserica Unitã a fost deposedatã în acest fel de multe clejii şi pãduri. Adversitatea a fost puternicã şi din partea celor care împãrtãşeau ideologia comunisto-bolşevicã. Membru de drept în Marele Sfat Naţional Român, episcopul a participat la toate şedinţele acestuia, participând cu pasiune şi elocinţã la dezbateri. A contribuit la elaborarea Constituţiei României Mari, din 1923, în care stã scris “Biserica Creştinã Ortodoxã şi cea Greco-Catolicã sunt biserici româneşti”, deci biserici surori, aflate pe acelaşi picior de egalitate. Cã timpul a lucrat altfel în ce priveşte Biserica Greco-Catolicã Unitã cu Roma este altã poveste, care, din pãcate, se perpetueazã şi în zilele noastre. Iuliu Hossu s-a dovedit a fi vlãdicul tuturor, propovãduind mila creştineascã, credinţa, lucrarea cultural-patrioticã pentru conservarea valorilor naţionale. Chiar dacã nu a avut întotdeauna relaţiile cele mai cordiale cu Iuliu Maniu, episcopul Hossu i-a purtat o stimã deosebitã. Ideea care se desprinde dupã lectura cãrţii este cã episcopul Iuliu Hossu rãmâne una din personalitãţile proeminente ale Bisericii româneşti unite cu Roma, iar prin toatã viaţa sa a adus dovada cã România a avut personalitãţi remarcabile în momentele cheie ale istoriei. Una dintre ele a fost episcopul Unirii, Iuliu Hossu.

Valer Hossu - “Episcopul Iuliu - Sfântul Marii Uniri”,
Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2008

Iuliu Cardinal Hossu (n. 30 ianuarie 1885, Milaş, comitatul Bistriţa-Năsăud, d. 28 mai 1970, Bucureşti), a fost episcop greco-catolic de Cluj-Gherla.

Alături de predecesorii săi, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu ţara-mamă.
După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria şi-au format organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România.
Audio: Interviu difuzat la Europa Liberă în 1970, cu puţin timp înainte de moartea Episcopului Iulian Hossu, aflat pe patul de suferinţă de la mânăstirea Căldăruşani.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea Declaraţiei de Unire.
"Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România. A biruit Dreptatea. Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui", a spus Iuliu Cardinal Hossu.
"Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români", a spus Iuliu Hossu după citirea declaraţiei.
În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat probleme vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii.