Una dintre întrebările care au preocupat creştinii din toate generaţiile a fost aceea a refuzului Israelului de a-l recunoaşte pe Isus din Nazaret ca Mesia şi Mântuitor al lumii. Ştim că primul nucleu al creştinismului s-a format în Palestina, iar primii ucenici ai lui Isus au fost toţi evrei. Isus însuşi s-a născut ca membru al acestui popor. Rădăcinile creştinismului sunt, aşadar, „iudaice”. Dacă, pe de o parte, este adevărat că rădăcinile creştinismului sunt iudaice, pe de altă parte, este la fel de adevărat că cea mai mare parte a iudeilor din primul secol al erei noastre nu au crezut în Isus Cristos, iar iudaismul, ca religie, nu a recunoscut în persoana lui Isus pe trimisul mesianic al lui Dumnezeu.
Problema refuzului Israelului de a crede în Isus, Mesia şi Mântuitorul lumii, nu i-a preocupat doar pe creştinii din generaţiile de mai târziu, ci şi pe creştinii din prima generaţie. Cea mai importantă mărturie în acest sens este Scrisoarea sfântului apostol Pavel către Romani, în care apostolul neamurilor abordează problema refuzului lui Israel de a crede în Isus Cristos şi vorbeşte, de asemenea, despre planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea Israelului. Capitolele 9-11 din Scrisoarea către Romani sunt practic un mic „tratat” despre destinul Israelului.
Sfântul Paul, care a fost atât de preocupat de predicarea evangheliei printre păgâni, nu a fost indiferent faţă de refuzul poporului său de a crede în Isus Cristos şi faţă de problema mântuirii lui Israel. Din contra, atitudinea evreilor faţă de Isus a fost pentru evreul Paul un motiv de întristare profundă şi continuă: „Spun adevărul în Cristos, nu mint. Martor îmi este conştiinţa în Duhul Sfânt. Mare îmi este întristarea şi nesfârşită durerea în inima mea. Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup” (Rom 9,1-3). Tristeţea Apostolului este mare, mai ales pentru faptul că Isus s-a născut din poporul evreu: „Din ei vine, după trup, Cristos, care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” (Rom 9,5).
Dacă Israelul nu s-a inserat pe drumul mântuirii, asta s-a întâmplat deoarece a rezistat justificării lui Dumnezeu căutând propria justificare (cf. Rom 9,30-10,4). Falimentul Israelului nu poate fi atribuit unui lipse de adecvare a evangheliei sau unei imperfecţiuni a evangheliei (cf. Rom 10,5-21). Israelul s-a închis într-un misterios refuz, ceea ce se întâmplase şi în vremurile de mai înainte. Pavel citează aici un text din profetul Isaia, în care Dumnezeu spune despre Israel: „Toată ziua mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi rebel” (cf. Rom 10,21).
Dacă, pe de o parte, Israelul, căruia i-a fost adresat mai întâi mesajul mântuirii, a respins această ofertă, pe de altă parte, evanghelia a avut un paradoxal „succes” în lumea păgână. Israelul nu crede în Isus, în vreme ce păgânii acceptă cu bucurie credinţa în Dumnezeu Isus, aşa încât Paul poate afirma: „Iar Isaia îndrăzneşte să spună: «Am fost găsit de cei care nu mă căutau, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine»” (Rom 10,20). Paradoxalului refuz al Israelului îi corespunde paradoxalul succes al evangheliei printre păgâni.
La acest punct, sfântul Pavel dezvoltă tematica succesului evangheliei printre păgâni. Prin acceptarea credinţei în Isus Cristos, păgânii devin beneficiari ai privilegiilor pe care Dumnezeu le conferise Israelului. Păgânii sunt acum incluşi în poporul escatologic al lui Dumnezeu. Nu numai că foarte mulţi păgâni au fost incluşi în comunitatea mântuirii, dar Israelul, în majoritatea sa, prin faptul că nu a răspuns pozitiv la evanghelie, apare exclus.
Capitolul 11 din Scrisoarea către Romani tratează un subiect asupra căruia merită să reflectăm mai mult. În acest capitol al scrisorii sale, Paul insistă asupra ideii că Israelul nu a fost respins de Dumnezeu în mod definitiv, deoarece alegerea lui Dumnezeu şi promisiunile sale faţă de Israel sunt irevocabile. Israelul – vrea să spună Apostolul – a fost şi rămâne poporul ales, iar Dumnezeu nu-şi va abandona poporul, „căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Tocmai acest lucru trebuie să dea de gândit creştinilor din Roma, proveniţi din păgânism, şi care aveau – aşa lasă să se înţeleagă Pavel – un sentiment de superioritate faţă de creştinii proveniţi din iudaism.
În definitiv, toţi creştinii din vremea lui Pavel, care formau Biserica, nu trebuiau să uite unde se află rădăcinile, iar acest gând al apostolului este relevant şi pentru noi, creştinii de astăzi. Biserica, formată mai ales din foşti păgâni, trebuie să se simtă altoită pe „rădăcina sfântă” a acestui măslin care este Israelul. Însă această imagine vegetală şi agricolă a măslinului este folosită de apostolul Pavel în mod paradoxal: în mod obişnuit altoiul constă în plantarea unui lăstar roditor pe un copac sălbatic. Or, în istoria Bisericii s-a petrecut tocmai contrariul. De fapt, pe măslinul care este Israelul a fost altoit un măslin sălbatic, care „participă la rădăcină şi la limfa măslinului”; acest măslin sălbatic sunt păgânii convertiţi la creştinism (cf. Rom 11,16-24), suntem noi.
Parabola apostolului Pavel continuă cu situaţia israeliţilor: chiar dacă israeliţii au ajuns să fie ramuri şi vlăstare plantate în altă parte, ei vor putea oricând să se replanteze pe rădăcina lor şi pe trunchiul lor sacru. Pavel conclude parabola măslinului astfel: „Deci dacă tu [păgân], care din fire ai fost tăiat dintr-un măslin sălbatic şi, împotriva firii, ai fost altoit pe un măslin bun, cu cât mai mult ei, care sunt din fire, vor fi altoiţi pe propriul lor măslin” (Rom 11,24).
Apostolul se referă aici la mântuirea viitoare a Israelului. Culmea discursului se află în Rom 11,25-26, unde Pavel foloseşte o formulă de revelare: „Căci, fraţilor, nu vreau ca voi să rămâneţi în [ignoranţă] cu privire la misterul acesta ca să nu vă credeţi înţelepţi. Împietrirea unei părţi din Israel durează până când vor intra toate naţiunile păgâne. Şi, în acest fel, tot Israelul va fi mântuit”. Misterul despre care vorbeşte Apostolul este o revelaţie privilegiată pe care el a primit-o cu privire la evenimentele de la sfârşit. De aceea, Apostolul îi avertizează pe creştinii din Roma cu privire la înţelepciunea pur umană. Gândirea umană nu este capabilă să înţeleagă ce are Dumnezeu în „camera sa de provizii”: „O profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale” (Rom 11,33).
